O voce îmi șoptește:
„Acum trezește-te si scrie ce ai văzut. Scrie ca si când viața ta depinde de asta”.
Si asta am făcut.
Veșnica întrebare de ce? De ce sa trăim in prezent? De ce acum si aici? De ce totul se întâmplă aici si de ce acest prezent continuu este cheia creației?
Nu ai cum sa înțelegi acest design foarte elaborat, dar simplu, decât daca îl privești prin ochii creatorului/Arhitectului sau a „Visătorului”. Pentru ca altfel nu face sens.
Visătorul visează creația dar nu este cel care o manifesta. Noi o manifestam, si daca nu o manifestam conform drumului visat/vizionat/trasat, intram in bucla prezentului continuu si nu avansam.
Si acum începe de fapt povestea care nu a mai fost spusă.
A fost odată ca niciodată un visător. Si el a început sa viseze o zi. Si acea zi era destul de simpla si goala, dar in timp, visul despre ziua lui a fost populata cu fel de fel de creații si întâmplări. Ziua a devenit altceva si ziua nu a mai fost suficienta pentru a cuprinde visul visătorului. Visul era frumos si complex in simplitatea lui dar a fost nevoie ca visătorul sa se odihnească sau sa facă altceva si puff…surpriza.
Ziua si visul lui despre acea zi a dispărut. Când si-a întors fața de la vis, acesta a dispărut.
A luat-o de la capăt si de fiecare data a fost la fel. Când își lua ochii de la vis aceasta dispărea. Si așa a învățat si a luat-o de la capăt.
In timp visul a devenit complex. Ziua visătorului s-a transformat in săptămână, si săptămâna visata de visătorul nostru in ani si anii in milenii. Visătorul s-a îndrăgostit de visul lui si nu si-a mai luat ochii de la ziua si visul lui…pam pam.
…Aici intervine acel sunet când muzica face un zgomot ciudat de banda zgâriată si povestitorul este întrerupt de copii care asculta povestea pe genul…
-„Stai, stai puțin Bobita. Cum adică s-a îndrăgostit de vis si nu si-am mai luat ochii de la el? ca mie nu îmi suna foarte bine treaba asta”.
-„Suna fain faza asta cu indrăgosteala, dar in același timp, mie mi se pare ca e prins in visul propriu”.
Si daca povestea asta nu e o poveste, si daca noi suntem ochii visătorului care creează visul? E clar ca visătorul e prins in acest vis prin prisma faptului ca nu poate da drumul la creație, sau poate doar îmi închipui eu asta pentru ca ma cred important, sau cred ca asta e importanta.
Oricat de nostalgica mi se pare aceasta idee, nu pot sa nu vad si partea in care daca visatorul inchide ochii, sau își ia ochii de la creație, si totul dispare, inclusiv io care stau acum la calculator si scriu aceste viziuni.
Conștiința a crescut in acest vis si visul comunica cu visătorul. A devenit obiectul lui de joaca, caci in final totul a pornit de la un gând si totul e jocul primul visător.
Drumul visat este foarte îngust deoarece acest drum foarte firav, este acest fir de argint numit VIATA.
Viată in vis nu poate sa o ia pe toate căile. Chiar si daca te gândești doar la resurse, înțelegi imediat ca totul are un sens si un design.
Ce nu înțelegeam eu este importanta acestui ACUM si AICI.
E clar ca totul se întâmplă acum din perspectiva visătorului. Chiar si daca ziua visata de el la începu a devenit ce a devenit. Acest univers/multivers. Așa si? Creația se întâmplă in ACUM.
Ce e important pentru noi este sa înțelegem când prezentul devine prezent continuu…si asta e lecția acestei povesti.
Noi suntem creatorii sau manifestatorii. Din poziția de visător al jocului nu poți sa îl si manifești, pentru simplu motiv ca trebuie sa fi in afara pânzei pentru a o vedea si picta. Basca ca nu trebuie sa iți iei ochii de la el. Deja încep sa rad in sinea mea văzând mai amplu jocul.
Dar sa nu uitam ca vorbim de o „pânza 3D” care de fapt este de mai multe dimensiuni si care este si desfășurată intr-un timp ce curge in ambele direcții simultan.
Noi suntem cumva in capul lui Dumnezeu. Clar ai nevoie de niște aghiotanți care sa manifeste lucrurile pentru tine in creație/vis/realitate/Univers; etc..
Problema este ca noi nu stăm in prezent unde se întâmplă creația, pentru ca nu înțelegem de ce sa stăm in prezent. Suntem preocupați sau distrași. Avem tot felul de chestii de făcut.
In plus la nivelul acesta, jocul este mai șmecher, si s-a prins ca daca ții personajele in trecut sau viitor este suficient pentru ca sa bagi jocul in bucla continua. Si așa s-a născut „Ziua Cârtiței” (A se vedea filmele: Ziua cârtitei – „Groundhog Day”, sau mai bun, Muchia zilei de mâine – „Edge of tomorrow”)
Aceasta teorie a prezentului si importanta lui deoarece aici se concentrează energia creației pare foarte cool si este. Doar ca daca nu vezi designul de ansamblu, poți sa te mulțumești cu ziua cârtiței sau bucla infinita a prezentului, caci abia acum începe viziunea realității.
Problema este ca drumul visat de visător este foarte fragil si e nevoie sa îl urmam.
E îngust si îl vad ca momentul in care te urci pe Himalaya si ajungi la traversarea unei crevase de gheața. Nu doar ca e frig, si ești la peste 5000 metru altitudine, dar trebuie sa traversezi pe cate 2 scări de aluminiu legate peste o crevasa a unui ghețar care din când in când se mai si mișcă.
Si daca aceasta imagine nu e suficienta eu va zic ca noi suntem in genunchi pe aceasta scara si așezăm următoarea treapta pe care sa pășim.
Practic avem doar 2 fire pe care așezăm treapta cu treapta pe unde vom păși in următoarea etapa sau zi. Avem doar 2 polarizări ale materiei, plus si minus, Yin si Yang in metafora aceste stor bete care formează scara pe care trecem dintr-o parte in alta, dar numai daca așezăm următoarea treapta.
Daca nu așezăm următoarea treapta pe direcția visata de visător, intram in prezentul continuu si nu avansam.
Pana nu facem exact ce e nevoie sa facem pentru a mai merge un pas, suntem in ziua cârtiței, in acest prezent continuu care pare foarte cool, pana începi sa te prinzi ca se repeta.
Sunt ca niște bucle in dreapta si in stânga drumului care tot revin la punctul in care trebuie sa punem următoarea treapta a evoluției noastre, a visului visat.
Joac-o pe asta Bobita.
In sfârșit are sens ca funcția prezentului este foarte importanta. Doar aici se poate schimba ceva, doar aici se creează următorul pas.
In sfârșit are sens ca timpul curge in ambele direcții cu un scop. Am nevoie de informația sin trecut dar si cea din viitor, însă comanda se da ACUM si AICI.
In sfârșit are sens ca degeaba stau eu cu capul in nori la planurile mele de viitor daca nu sunt in stare sa îmi fac treaba AZI.
E normal ca adevăratul MAINE nu va venii niciodată daca eu nu fac ce am de făcut ACUM.
E clar ca in mod automat o sa intru in prezentul continuu pana fac ce am de făcut AZI pentru a merge mai departe.
Viziunea simplității acestui univers cuantic este năucitoare.
E back-up la back-up la back-up acest sistem de prezent continuu care asigura păstrarea si creșterea conștiinței către exact direcția trasata de viața si visător cu o precizie incredibila.
Si noi credem ca avem opțiuni?
Mă prăpădesc de ras. Efectiv rad cu lacrimi si sunt înmărmurit de designul incredibil care e viat afara sa uit ca totul se poate termina in următoarea secunda in care visătorul închide ochii.
Asta da iubire.
